Trebuie sa scriu... simt nevoia sa o fac, e ca un foc ce ma indeamna sa vin mai aproape sa simt caldura si sa ma eliberez de gandurile mele, sa astern pentru tine ceea ce imi arde sufletul, ceva ce-mi face mana sa tremure in timp ce tastez si ceva atat de puternic incat imi schiteaza un zambet pe fata fara voia mea, ce nu ma lasa sa stau locului dar ceva ce doare la fel de mult.
E frig afara. E vreme obisnuita pentru un inceput de noiembrie dar brusc iese soarele si stie el ceva de zambeste cu toti dintii, mai are un prieten aproape.
Stau in ulita noroioasa, calcand cand pe un picior cand pe celalalt pentru a ma incalzi si imi intorc fata ba in dreapta, ba in stanga, ba in fata de parca nu mi-as gasi locul. Nu caut pe nimeni, stiu exact unde e lumea. In fata mea un grup de jandarmi cu pusca in spate, trag chiulul, luand intre degetele manusilor albe o tzigara pentru a scurta asteptarea. In stanga si dreapta oameni multi cu fete posomorate asteapta si ei incercand sa-si stapaneasca mirarea. Eu stau alaturi de alti oameni dragi mie si tie si ma chinui si incerc din rasputeri sa conturez obrazul, ochii si zambetul tau dorindu-mi parca sa aud din nou acea voce calda ce imi incanta urechile pe vremuri.
A trecut vremea, parca nici nu are importanta si din curtea bisericii unde jandarmii cu manusi albe isi ocupa pozitia, incepe sa iasa lumea cu pasi grei de parca ar vrea sa opreasca timpul in loc, sa-l intoarca. O domnisoara cu sufletul zdrobit si alte cateva cu lacrimi in ochi se ratacesc prin multimea de pe cararea ingusta in spatele parintilor si a unui copil inocent ce isi ineaca plansul...si soarele zambeste in continuare.
Pasi de cai, urmati de o caruta pe care cineva a pus o patura se apropie de intrarea in curtea bisericii si plec si eu purtata de multime spre ... undeva...unde mergi si tu... incercand in continuare sa-ti zaresc zambetul.
Ma pierd printre oameni si e bine asa, pentru ca astfel imi pot cauta gandurile in liniste. Desi nu te vad, te regasesc, iti aud cuvintele, iti simt fericirea si gandurile, iar sperantele, puterea care iti permitea sa te bucuri de fiecare clipa, dorul si visele tale au acum o alta semnificatie pentru mine. O noua raza de soare imi sopteste mangaindu-mi obrazul, ce frumos ai stiut sa traiesti si ca ai avut parte de ce era mai bun. Da, tu chiar ai iubit, tu chiar ai fost iubit, ai stiut sa visezi si sa transformi visele in realitate... imi pare rau, mi-e dor de tine si acum parca mai mult decat inainte... nu asa trebuia sa fie... Serban, tu trebuia sa fi fost acum undeva, altundeva... sa-ti fugaresti dorintele, sa o prinzi de mana pe cea pe care ai iubit-o cu adevarat pentru totdeuna...noi trebuia sa te cinstim, sa ne bucuram pentru tine sa iti privim ochii plini de bucurie si nu sa te conducem pe ultimul drum.
Imi pare rau prietenul meu... as vrea sa pot schimba motivul pentru care suntem aici, dar nu pot si mi se rupe sufletul...imi va fi dor de tine... Stiu ca te voi regasi in chipurile unor straini, ca voi lua telefonul in mana sa te sun si ca imi voi dori sa vorbesc cu tine de multe ori... imi va readuce zambetul pe buze doar gandul ca ai stiut sa fi fericit, ca ai stiut sa vezi ce era mai bun in oameni si ca am avut onorea sa te fi cunoscut.
S-a ascuns si soarele si un vant groaznic de rece se furiseaza printre cei care isi iau ramas bun de la tine pentru ultima oara privind cum cobori si te inalti.
... acum doar cele trei focuri din armele celor cu manusi albe le mai aud si plecand cu pasi inceti spre casa imi inchid ochii, iar de sub pleoapele mele iti trimit o lacrima, un gand bun si un multumesc pentru omul care ai fost si pentru toate zambetele ce le-ai adus. Adio sau pe curand prietenul meu.
